Există o propoziție care a
devenit, în România postdecembristă, un fel de indulgență universală, valabilă
din altarul cel mai smerit până în anticamera Cotroceniului: „se știa”.
Două cuvinte. Ele nu explică nimic, nu acuză pe nimeni, nu obligă la nimic – și
tocmai de aceea par formula perfectă de comunicare a unei întregi națiuni care
a decis, cu o disciplină demnă de o cauză „mai bună”, să nu tragă niciodată
concluziile din propriile ei dezvăluiri. Vara ne-a oferit două ilustrări
aproape didactice ale acestui mecanism, una venită din investigația
jurnalistică asupra vârfului statului – investigația Recorder asupra
generalului Pahonțu, cealaltă dintr-o zonă profundă a societății românești, ocultată în general de
publicului larg, chiar dacă foarte cunoscută publicului cultelor
neoprotestante, dar la fel de instructivă: comunitatea unei biserici
evanghelice românești.
Generalul care „se știa” că a
fost… Mutăm întâi privirea spre vârful
statului. O anchetă recentă a Recorder a reconstituit biografia ascunsă a
șefului Serviciului de Protecție și Pază, aflat în funcție de peste două
decenii, sub trei președinți și cincisprezece guverne. CV-ul oficial
menționează o carieră discretă în Jandarmerie. Documentele de arhivă spun
altceva: trei ani ca ofițer în Trupele de Securitate, prezență confirmată în
dispozitivul de represiune de la baricada Intercontinental, în noaptea în care
au murit patruzeci și opt de oameni, și, un an mai târziu, participare la
evacuarea violentă a protestatarilor din Piața Universității.
Formula folosită de instituție
când a fost numit, în 2005, era exact aceeași ca peste tot: se știa că a
activat în Jandarmerie. Se știa, adică nu era un secret, deci nu mai are
relevanță ce anume s-a ascuns și de ce. Astăzi, generalul stă la aceeași masă
cu președintele țării, iar întrebarea legitimă – dacă se știa, de ce s-a
tolerat, iar dacă nu se știa cu adevărat, cine a avut grijă să nu se afle? –
rămâne, previzibil, fără răspuns instituțional.
Cazul „Theo”. Un pastor cu o biografie interesantă în cultul
adventist – doctor în teologie, fost cadru didactic la un seminar teologic
adventist, realizator al unor emisiuni lăudate chiar pentru curajul de a vorbi
despre colaborarea pastorilor cu fosta Securitate – se dovedește el însuși a fi
fost informator, sub numele conspirativ „Theo”. Până aici, nimic surprinzător:
aproape orice carieră clericală de dinainte de 1989 trece, la un moment dat,
prin acest tip de arhivă.
Interesant este ceea ce urmează.
Nu vine o recunoaștere, o asumare. Informatorul și sistemul clerical construiesc
imediat o operațiune lingvistică. „Informatorul” devine, într-un blog personal,
o „persoană de sprijin”. El se metamorfozează în „victimă a sistemului”,
aproape într-un erou tăcut care n-a semnat niciodată vreun angajament.
Racolarea reușită se preface, retroactiv, într-o „încercare de racolare
eșuată”. Iar ofițerii de Securitate, temuții regizori ai terorii de stat, sunt
reduși la niște funcționari disperați care inventau note informative fictive
doar ca să-și justifice salariul – o versiune a Securității ca birou de
contabilitate cu simț artistic, nu ca poliție politică.
Totul se sprijină, evident, pe
premisa nerostită dar mereu subînțeleasă: se știa că așa
mergeau lucrurile, deci nu mai are rost să insistăm.
Numai că logica narativă se rupe
exact acolo unde ar trebui să reziste. Dacă „Theo” n-a fost informator, cum
apare numele lui, decodat oficial, în dosarele de Securitate ale colegilor
pastori care și-au cerut propriile dosare? Și lista întrebărilor poate
continua…
Aceeași gramatică, două altare. Ce leagă un pastor neoprotestant de un general cu
patru stele nu este teologia și nici jandarmeria, ci un singur instrument
retoric, folosit cu o eficiență identică în amvon și în cancelaria puterii:
transformarea faptului incomod într-un detaliu deja cunoscut, deci digerat,
deci iertat prin uzură. „Se știa” nu este o mărturisire. Este exact opusul ei –
un mod de a rosti adevărul cu o voce suficient de plată încât să nu mai producă
niciun efect.
Fenomenul nu este nici măcar nou.
De trei decenii și jumătate, fiecare carte care a scos la iveală colaborarea
corpului clerical românesc cu fosta poliție politică a produs, invariabil,
același ciclu: revelație, indignare scurtă, apoi o contra-propagandă condusă
chiar de foștii colaboratori și de urmașii lor instituționali, care
reformulează totul până când „informatorul” ajunge „persoană de sprijin”, iar
cercetarea istorică devine un instrument de răzbunare împotriva
« acuzaților ». România nu a produs, în niciun cult major, o
lustrație reală – doar cărți-document, citite, comentate în particular și, în
cele din urmă, neutralizate de aceeași frățietate pe care ar fi trebuit s-o
incomodeze. Și, mutatis mutandis, nici în politică și nici în instituțiile statului,
oricare ar fi ele.
Ipocrizia ca politică de stat,
discreția ca politică de altar.Diferența dintre cele două cazuri este, deci, doar de decor. Într-o biserică,
formula servește la păstrarea liniștii congregației și a autorității morale a
celui deconspirat. La vârful statului, aceeași formulă servește la păstrarea
unui om în funcție dincolo de orice schimbare de guvern sau de președinte,
pentru că a devenit prea util, prea bine plasat sau pur și simplu prea incomod
de îndepărtat.
În ambele cazuri, „se știa”
funcționează ca un fel de prescripție morală: dacă faptul este vechi și era,
chipurile, cunoscut, nu se mai judecă. Numai că o societate care acceptă
aceasta ca regulă generală nu iartă trecutul – îl transformă în instrument de
guvernare a prezentului. Iar cei care ar trebui, teoretic, să fie cei mai
vigilenți cu propria memorie – bisericile, care predică pocăința, și statul,
care ar trebui să răspundă cetățenilor – sunt tocmai cei care au perfecționat
arta de a o eluda.
O ultimă întrebare, valabilă
deopotrivă pentru amvon dar și pentru Cotroceni: dacă într-adevăr „se știa”, de
ce a trebuit, de fiecare dată, un jurnalist, un istoric sau un frate de
comunitate curios să sape prin arhive pentru ca noi, ceilalți, să aflăm?